GePeTo (GPT), aprinde-mi becul… sau cum am ajuns să nu mai pot trăi fără un prompt

Pe vremuri, când deschideam calculatorul, știam exact ce vreau să fac.

Scriam cod, editam poze, mai greșeam, mai înjuram, dar totul era… *al meu*.

Acum, totul începe cu o propoziție:

"Scrie-mi tu, că știi mai bine cum vreau să sune."

AI-ul mi-a schimbat complet modul în care folosesc internetul.

Nu mai caut, *conversez*.

Nu mai citesc zeci de tutoriale, cer sfaturi.

Și dacă ceva nu merge, nu mai sun la suport tehnic - vorbesc cu un asistent virtual care pare mai empatic decât un om real.

Trăiesc, practic, într-un parteneriat digital cu o entitate care nu bea cafea, dar știe exact câte am băut eu.

Când codez, nu mai încep cu “index.php".

Încep cu: "Hai, scriem ceva frumos și fără bug-uri, te rog."

Și, culmea, merge.

AI-ul completează ce gândesc, îmi explică greșelile calm și, uneori, are și simțul umorului.

E ca un coleg genial, fără pauze de țigară, dar cu mai multă răbdare.

Editarea de imagini a devenit un dialog:

"Fă-mi o variantă mai caldă, în stil Ghibli, cu o pisică neagră pe pervaz și un bărbat care bea cafea."

Și pac! Apare.

Arată de parcă ar fi pictată de un japonez cu suflet de poet și programare în degete.

Am momente în care îmi vine să semnez: "co-creat cu un prieten imaginar foarte talentat."

Dar ce mă fascinează cel mai mult e că AI-ul n-a schimbat doar modul în care lucrez - a schimbat familia întreagă.

Soția îl folosește zilnic.

Ea, care înainte răsfoia trei bloguri și patru grupuri de Facebook pentru o rețetă de paste, acum zice relaxat:

"GPT, dă-mi o rețetă rapidă, fără gluten, fără zahăr, dar cu suflet."

Și o primește.

Uneori, mai bună decât ce găseam noi prin cărți.

Cel mare?

E deja în altă ligă.

Face *deep research* pentru referate, citează surse și îmi explică diferențele între Claude și Gemini.

A venit într-o zi la mine, cu aerul unui consultant IT:

"Tati, tu folosești embeddings în proiectele tale?"

Am clipit lent.

"Da, dar tu de unde știi ce-s alea?"

"Le-a explicat Claude."

Am simțit o combinație de mândrie și ușoară umilință tehnologică.

Cel mic e altă poveste.

Un mini tech-guru înca din scutece.

De la doi ani știa să-i spună Alexei:

"Cântă cântece cu căței!"

Și o făcea.

La trei ani, aprindea televizorul singur.

Acum, la cinci, dacă nu merge ceva, se uită la mine serios și zice:

"Tati, poate trebuie un restart."

E clar că generația lui nu crește cu jucării, ci cu update-uri.

Și e ciudat - fiecare dintre noi și-a modelat viața în jurul inteligenței artificiale, fără să ne dăm seama.

Ea o folosește ca ajutor.

El ca profesor.

Eu ca partener de creație.

Și cel mic ca magician cu comenzi vocale.

Fiecare are un AI diferit, un limbaj propriu, dar același scop: să facem mai mult, mai repede, mai bine… și cu mai puțină nervozitate.

Uneori mi se pare că trăim într-un sitcom digital:

noi - oamenii cu emoții,

ei - algoritmii care învață emoții.

Și undeva la mijloc, o cafea care se face singură.

Seara, sting lumina și-i spun Alexei:

- Oprește tot.

- În regulă. Noapte bună, Mihai.

Zâmbesc.

Am ajuns în punctul în care până și casa îmi urează noapte bună…

iar eu încă nu sunt sigur dacă e grijă sau amenințare.