Adolescenți și Wi-Fi … sau cum am aflat că iubirea la 16 ani are semnal doar cu internet bun

Există două lucruri care pot prăbuși ordinea într-o casă aparent normală: o pană de curent și o pană de Wi-Fi.

Dacă prima e tolerată, a doua e apocaliptică.

La noi, internetul e practic un membru al familiei.

El - adolescentul - nu-și începe ziua fără să-l salute: "Merge netul?"

Nu contează că nu a zis "Bună dimineața". Asta vine la pachet cu update-ul următor.

Într-o seară, routerul a murit. Brusc.

Pauză de semnal, trei becuri stinse și liniște.

Liniște ciudată.

Apoi, vocea lui, alarmată:

— Tataaaaa, cred că s-a rupt internetul!

Am râs. El, nu.

Am încercat resetarea clasică: scos din priză, numărat până la zece, băgat la loc.

Nimic.

În zece secunde, a trecut prin toate fazele durerii: negare ("Nu se poate!"), furie ("Cine a umblat la cablu?!?"), negociere ("Dacă-l repari, jur că mă apuc de teme"), depresie ("Viața nu mai are sens"), și acceptare ("Ok… poate citesc ceva.").

Moment scurt, dar istoric.

La 16 ani, conexiunea la internet e un fel de cordon ombilical digital.

Prin el curg totul: prietenii, muzica, filozofia, dragostea.

Eu i-am zis:

— Învață să respiri și fără Wi-Fi.

A ridicat din umeri, ca și cum i-aș fi spus să trăiască fără oxigen.

Și totuși, îl înțeleg.

La vârsta aia, și noi aveam dependențele noastre: walkman-ul, telefonul fix, revistele, chioșcul din colț.

Doar că acum, totul se întâmplă la 5 GHz și cu o parolă greu de reținut.

După o oră de "detox forțat", a venit la mine cu o idee:

— Tata, dacă tot nu merge netul, hai să vorbim.

— Uau, deci așa se întâmplă. Trebuie să moară routerul ca să vorbim.

— Da, dar să fie doar o dată pe lună, te rog.

Am stat de vorbă.

Despre colegi, despre o fată "drăguță, cu pistrui si părul creț", despre școală, despre cât de ciudată e lumea adulților.

A fost prima conversație lungă, adevărată, în care n-am avut nevoie de emoticoane, după mult timp.

Când internetul și-a revenit, el s-a ridicat, calm.

— Gata, tata, s-a reparat lumea.

— Da, dar vezi că uneori merge mai bine pe date mobile, i-am zis.

A râs. Asta însemna "te-am înțeles, lasă-mă".

Adevărul e că generația lor trăiește conectată altfel.

Pentru noi, iubirea era privire și scrisoare.

Pentru ei, e "seen", "typing…" și o inimioară mică trimisă în timp real.

Nu e mai puțin autentică, doar are altă viteză.

Și poate că rolul nostru nu e să le tăiem semnalul, ci să fim, uneori, un Wi-Fi emoțional care nu pică.

Care are răbdare, semnal bun și parolă simplă:

"te iubesc, chiar dacă nu mă vezi online."