Motoare și mindfulness sau cum drumul pe două roți te învață mai mult despre viață decât orice curs de dezvoltare personală

Deprecated: mb_convert_encoding(): Handling HTML entities via mbstring is deprecated; use htmlspecialchars, htmlentities, or mb_encode_numericentity/mb_decode_numericentity instead in /home/ki472498/mcustom.ro/pages/article.php on line 34

Există oameni care își găsesc liniștea în meditație, în muzică ambientală sau în retreaturi cu smoothie verde.

Eu o găsesc în sunetul unui motor care pornește curat, dimineața devreme, când orașul încă doarme și aerul are miros de început de zi.

Motocicleta mea nu e doar un mijloc de transport.

E un fel de terapie cu benzină și echilibru.

Când pornești, toate grijile se comprimă undeva între prima și a doua viteză.

E imposibil să te gândești la facturi, e-mailuri sau la tema copilului când simți vântul în cască și drumul care se deschide liniștit în față.

Pe două roți nu poți minți.

Dacă ești tensionat, motorul o simte.

Dacă ești distras, te corectează.

Te obligă să fii acolo — prezent, conștient, în fiecare viraj.

Exact opusul vieții cotidiene, unde sunt mereu cu mintea în altă parte.

Unii spun că mersul pe motor e periculos.

Poate. Dar mai periculos e să nu te mai simți viu.

Să uiți cum e să respiri adânc fără motiv.

Să nu mai simți curajul acela mic, care-ți zice „hai, du-te puțin mai departe”.

Zilele trecute, am plecat singur, fără destinație clară.

Ea m-a întrebat:

— Și unde te duci?

— Nu știu. Unde mă duce liniștea.

A zâmbit. “Atunci sigur te întorci flămând.”

A avut dreptate. După două ore de drum, m-am oprit într-un sat uitat, la o benzinărie mică.

Un bătrân mi-a zis:

— E frumoasă. Ce e, un litru jumate?

— Da.

— Am avut și eu una, dar acum am doar amintirile. Tot merg mai departe, dar doar cu mintea.

Am zâmbit și eu. Uneori, toți avem aceeași motocicletă imaginară.

Drumul înapoi a fost liniștit.

Niciun gând în plus, doar respirația uniformă și zgomotul ritmic al motorului.

Mi-am dat seama că mindfulness-ul adevărat nu e despre a închide ochii, ci despre a-i ține larg deschiși — pe drum, pe cer, pe lume.

Când am ajuns acasă, cel mic m-a întâmpinat cu un „Tati, ai fost tare de tot! Ai prins viteza mare , mare?”

— Nu, Raduc. Am prins liniștea. E mai rară.

El s-a uitat la mine și a zis grav:

— Dar liniștea mergea si ea cu cască?

Am râs, l-am luat în brațe și am zis:

— Da. Cu una mare, care nu lasă grijile să intre.

Pentru mine, motorul e doar o scuză.

Un mod de a-mi aminti că pot să mă opresc, dar și să merg mai departe.

Că uneori drumul e exact locul unde mintea tace.

Și când ajungi acasă, știi că n-ai fugit de nimic — doar te-ai întors la tine.