Dialoguri absurde ... sau ce spune un copil sincer

Unii copii tac. Al meu... livrează monologuri cu public captiv.

Cred că, dacă ar exista un „Word Counter” pentru părinți, la mine ar apărea notificarea: “Trafic verbal depășit. Luați o pauză înainte de colaps auditiv.”

Aseară, exemplu clasic:

- Tati, facem gogoși?

- Cine face ce?

- Gogoșiii!

- Și de ce?

- Păi ai zis tu! Că facem. De-asta am luat ingrediente.

- Am zis eu asta?

- Vezi? Ai uitat, că ești bătrân. Deci… facem?

- Ce … ?

Are tenacitatea unui procuror și farmecul unui microfon lăsat deschis.

Într-o dimineața de weekend, alt episod:

- Tati, mi-ai zis că dacă dorm, vine buni.

- Așa am zis.

- M-am culcat?

- Da.

- M-am trezit?

- Da.

- Am dormit?

- Da.

- Și unde e buni? De ce n-a ajuns, vine pe jos?

Logica lui e un amestec de Socrate și stand-up de la Deko.

Apogeul? În magazin, la casă. Liniște. Lume serioasă. Și el se uită la mine și îmi zice:

- Tati, de ce ai barbă?

- Ca așa au oamenii mari când sunt serioși.

- Aaaaaaa … nu pari. Cumpărăm o jucărie?

Casiera a râs cu lacrimi. Eu am zâmbit cu fața omului care știe că tocmai și-a pierdut autoritatea părintească în fața raionului de LEGO.

În mintea mea, apelam la un psiholog imaginar. Sau la un portal care să mă teleporteze într-un univers unde întrebările copilului vin cu buton de mute.

Cum reacționează mama copilului la astfel de replici? Varibilă ca prognoza: dimineața râde, seara îl corectează, în weekend iar râde. Eu încerc să mențin ordinea cosmică și, invariabil, pierd.

Dar, printre toate aceste dialoguri absurde, realizez că logica lui simplă e, de fapt, lecția:

Pentru el, gogoșile se fac instant, bunicii apar la comandă vocală, iar o jucărie rezolvă orice problemă existențială.

Și poate că așa ar trebui să trăim și noi: fără explicații complicate, cu întrebări naive și răspunsuri sincere.

Până atunci, mă bucur de fiecare „talk-show” din sufragerie — cel mai frumos talk-show din lume.

Și da… uneori are dreptate.
Barba asta chiar nu vine cu seriozitate, la pachet.