30 de Fulgeri... sau cum am deschis o spălătorie auto în sufragerie

Săptămâna trecută am cumpărat o spălătorie auto pentru sufragerie. Cu apă. Pe bune.

Și, culmea, nu cred că aici am greșit cel mai tare.

Totul a început acum vreo două luni, când eu și doamna Barbu ne-am propus să-l învățăm pe Răducu un lucru aparent simplu: că faptele bune nu sunt întâmplări, sunt obiceiuri.

După multe idei abandonate, am ajuns la un sistem care ni s-a părut genial.

O tablă magnetica pe frigider.

Treizeci de căsuțe.

Treizeci de magneți cu Fulger McQueen, mai exact cu numărul 95, pentru că, dacă există cineva pe lumea asta în care Răducu are încredere deplină, acela este Fulger.

Regulile erau simple. Pentru fiecare zi în care făcea lucrurile pe care ni le doream - își strângea jucăriile, își făcea patul, era atent la ce avea de făcut - primea un Fulger. Dar exista și o regulă pe care am ținut morțiș s-o păstrăm. Oricât de bună era ziua, nu putea câștiga mai mult de un Fulger.

În schimb ... nu exista nicio limită la câți putea pierde.

I-am explicat regulamentul. S-a uitat la tablă. La magneți. La noi. Și a spus foarte hotărât:

- De acord!

Cam atât a durat ședința de aprobare. Primele zile au fost liniștite.

După care au început negocierile.

- Tati... dacă îmi strâng jucăriile primesc un Fulger?

- Da.

- Dar dacă le strâng foarte repede?

- Tot unul.

- Dar dacă le strâng și pe ale tale?

M-am uitat la Alina. S-a uitat la mine. Copchilu' nu învățase încă tabla înmulțirii ... dar încerca deja să optimizeze regulamentul.

Au fost și zile în care mai pleca câte un Fulger. O data chiar doi. Nu vă imaginați că exista drept de apel. Se negocia. Se explicau circumstanțele. Se promitea că "nu se mai întâmplă". Uneori apăreau și martori. Dar regulamentul rămânea regulament.

Ultimul Fulger pierdut a fost weekendul trecut. O pungă de chipsuri răsturnată pe canapea.

- Dacă facem mizerie...

- ...trebuie să și curățăm.

N-a vrut. Am explicat. Am repetat. Am negociat.

Cred că după a zecea încercare, unul dintre Fulgeri a părăsit tabla mai repede decât melcul Turbo linia de start.

N-a fost deloc o zi bună. Dar trei zile mai târziu mai rămăseseră doar trei căsuțe goale. Și din momentul ăla... n-am mai avut copil. Am avut consultant Hot Wheels.

- Tatiiiii...

- Mhm?

- Mergem doar să vedem ce pistă îmi iei?

A doua zi:

- Tatiiiii...

- Da?

- Îmi arăți ce piste mai există și nu le avem?

Ziua următoare:

- Tatiiiii...

- Da...

- Aia e mare? Mare, mare?

Avea preferata lui. O parcare cu dragon. Enormă - vreo' 75cm patrati cu un regim de inaltime de 80cm - daca o luam pe aia sigur trebuia sa o inscriu in cartea funciara. "Din păcate", dispăruse din toate magazinele.

Cred că a fost dezamăgit aproximativ cinci minute. După care a venit cu un plan nou.

- Atunci o luăm pe cea mai mare.

- Care cea mai mare?

- Cea mai mare cutie Hot Wheels din magazin.

Argument greu de combătut. Așa că am ajuns acasă cu o spălătorie auto în formă de rechin.

Ne-am apucat imediat s-o asamblăm. Eu încercam să-mi dau seama cum se clipsau toate piesele, iar Răducu le desfăcea din ambalaj cu viteza unui om care avea deja clienți programați si masinile nespalate se strangeau la usa.

La un moment dat citesc ceva despre un rezervor. Mă uit la piesă. Mai citesc o dată.

- Alina...

- Da?

- Cred că asta... folosește apă.

S-a uitat la mine și mi-a răspuns foarte calm:

- Păi normal.

Normal. Pentru cine?

Pentru că eu, cu toată mintea mea de inginer, procesasem doar partea cu "spălătorie". Cumva, îmi scăpase complet ideea că o spălătorie ar putea chiar să spele.

Prima mașinuță care a trecut prin rechin a fost cea din cutie. Una Color Changer, din maro in crem si inapoi. Apa curgea. Rechinul își făcea treaba. Răducu o privea de parcă asistase la lansarea primei rachete spre Marte.

Eu mă uitam când la pistă, când la parchet și mă întrebam dacă producătorii de parchet laminat au luat vreodată în calcul atacuri repetate cu mașinuțe Hot Wheels. Și, în timp ce el trecea aceeași mașinuță prin spălătorie iar și iar, mi-am dat seama că, dintre toate lucrurile pe care le-am construit prin casă în ultimii ani, tabla aia de pe frigider probabil a fost cea mai reușită. Nu pentru că a adus un rechin în sufragerie. Ci pentru că, pentru prima dată, l-am văzut uitându-se la o jucărie nu ca la ceva ce a primit... ci ca la ceva ce a câștigat.

După vreo cinci minute s-a oprit brusc.

- Tati!

- Ce?

- Hai s-o sunăm pe Bunii!

Evident. Cum de nu mă gândisem? Am făcut apel video. Numai că, în entuziasmul momentului, telefonul a fost așezat cu fața în jos. Direct pe parchet. Care, între timp, nu mai era chiar atât de uscat. Așa că Bunii n-a văzut nici rechinul. Nici spălătoria. Nici mașinuțele. A auzit doar un comentariu sportiv de vreo trei minute.

- Buniiiii, uite! Acum intră! Acum se spală! Acum își schimbă culoarea! Ai văzut?

Din telefon se auzea doar:

- Nu prea văd nimic, mamă...

- Stai, Bunii, că mai bag una!

Cred că, pentru Bunii, tot momentul a fost mai degrabă o transmisiune la radio decât un apel video. Dar, sincer... nici nu cred că avea nevoie să vadă. Din vocea lui Răducu se înțelegea perfect tot ce era important.